Am revenit astazi in prim-plan cu recenzia unei carti foarte dragi mie si anume „Capul lui Decebal” scrisa de Marin Ionita si lansata in 1985. Fara a fi dacolog sau vreun sustinator fanatic al dacilor, din acela care sa sustin ca dacii au stapanit toata lumea din Egipt pana in USA si mai stiu eu pe unde, mi-a placut intotdeauna ideea de „Dacia”, civilizatia daca si tot ce au facut ei. Evident ca imi plac mult si cartile dar si filmele care dezvolta acest subiect.
Este si cazul cartii de fata, este insa putin atipica. Desi este o carte despre cucerirea Daciei, despre al doilea razboi daco-roman condus de insusi Traian nu prea are in prim-plan razboiul. Este mai mult o carte introspectiva in care isi fac aparitia si alti generali celebri ai antichitatii cum ar fi Alexandru Macedon si Cezar. Cartea are insertii SF, sunt destule momente cand fantasticul, supranaturalul se impleteste cu realitatea. Are si destule momente profunde cand subtil, ataca oamenii in general si jocurile pentru putere.
Este o carte buna, pe care o recomand cu incredere. Din ce am vazut, o puteti citi pe net, in varianta pdf. Recomandarea mea este sa o cumparati insa, eu am gasit-o in stare excelenta la un derizoriu pret de 3 lei.
Citate carte:
Desi sunt vlaguiti, simt nevoia sa vorbeasca. De teama. De urit. Se agata de vorbe, se sprijina si se reazama de ele. Dar proptelele acestea incropita din cuvinte sunt atat de fragile si atat de iluzorii, incat se topesc si se risipesc, uneori chiar mai inainte de a le fi rostit gindul pana in capat. Atunci te trezesti dezechilibrat, te inclini intr-o parte sau in cealalta, gata sa aluneci, sa te rastorni. Cate o data chiar ajungi pe jos, in coate, in genunchi, pe o rina. Si atunci iar cauti o cirja de vorbe in care sa te ridici, de care sa te agati.
Se batusera pana la ultima clipa. Si pareau fara de numar.
Victoria va fi de partea lui si nimeni nu i-o mai poate lua din mina. Era mai sigur decat oricand de aceasta. Dar totodata simte teama ca acest popor nu va putea fi invins pe deplin. In ce sta taria li, cand nu mai are oaste si arme, cetati si rege, libertatea si neatirnarea?
Dar Diogene cinicul mi-a spus ca tot ce pot sa fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atatea cetati era sa ma dau la o parte din dreptul soarelui. Si a ramas mai departe in butoiul acela hodorogit.
– Fii aspru si neindurator cu cei indaratnici, recunoaste meritele in lupta a celor care s-au batut cu vitejia pentru regele lor, fa-le cinstea sa-i iei in slujba ta, taie capetele care nu se pleaca, rasplateste supunerea si devotamentul, nu e prea greu, doar il faci de dragul lor, pedepseste-i, asa de ochii lumii, pe cei care si-au tradat sau si-au ucis regele, asta face impresie in randurile poporului.
– Nu te lua dupa un cantaret flecar. El asa isi castiga painea si tine sa manince o paine cat mai buna. Sa nu te miri, daca il auzi ca si cainele meu este nemuritor. Si motanul mamei tale.
– Eu regen, nu cant pentru o coaja de paine. Eu spun adevarul. Nici un om nu este nemuritor prin trupul lui, dar poate sa intre in eternitate prin faptele pe care le savarseste.
– Tine minte, baiete, curajul nu inseamna nesabuinta. Numai prostii si nebunii sunt lipsiti de masura lucrurilor. Orice om normal trebuie sa fie curajos doar cand este nevoie.
Stapanul meu era un muntean tacut si intunecat, nu l-am auzit strigand niciodata, chiar cand se infuria nu facea altceva decat sa scrasneasca din dinti si sa-si stranga pumnii.
Acum imi dau seama de diferenta dintre ele. Regina era de o frumusete facuta. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecerea cu asa ceva, de la baia in lapte cald de magarita si pana la alifiiile aduse tocmai din tara Faranonilor. Femeiea din fata mea parea a nu se sinchisi de propia ei frumusete. Ea era frumoasa pentru ca asa era. Ca o poiana cu flori, ca un parau limpede. Ca un golf de mare, ca cerul de deasupra. Nu facea nimic pentru asta. Exista si atat.
Aceasta este puterea, sa-i faci pe altii sa munceasca pentru tine. Si tot ostasul tanarului rege se simtea astazi foarte puternic.
-Degeaba cucerim noi pamant, daca pamantul nu are oameni pe el, cugeta regele.
-Cum ai facut?
-Cum se face. Le-am dat cu praf… in ochi. Adica i-am facut sa fie incredintati ca vad altceva.
-Chiar asta am vrut sa va intreb, de ce imi strigati pe unde trec si pe unde ma vedeti si de atatea ori pe sub ferestrele mele, de nu mai am un pic de liniste?
-Nu se poate sa fii si celebru si sa ai si liniste, zice Balbus si este foarte fericit ca a avut ocazia sa spuna ceva atat de important.
Din trei sferturi ale orizontului se ridicau nori negri si grei, ca niste munti, ca niste cetati ciudate la hotarele cu tara dacilor. Dar spre Roma ramane un colt de cer gol de tot, care trebuie umplut cu ceva.
– Nu joci putin cu noi, Cezar? Macar o data sa arunci zarurile!
-Zarurile mele au fost aruncate, prieteni… zice dictatorul si se indeparteaza.
Alexandru a taiat nodul gordian dintr-o singura lovitura de spada, dar n-a aflat cum era el facut.
… Pofta si nesatul de faima, de avere, de putere. Asa ajungem sa ne indarjim si sa ne facem loc in viata asta scurta ca sa tragem din ea cat mai multe foloase cat traim si sa ramana ceva dupa noi daca tot este sa pierim. Ne batem pentru glorie si pentru putere, ii inlaturam pe cei care ne stau in cale si pe cei care ar putea sa ne umbreaca, punem sa ni se ciopleasca status, organizam triumfuri, ca sa fim aclamati, ne lasam lingusiti, avem ambitia sa asezam lumea dupa planurile noastre. Pana si cei mai de jos oameni din randurile plebei vor ceva, cat mai mult, in viata asta scurta; petreceri, lupte de gladiatori, tulburari si razmerita…
– In cazul acesta au sa puna mana cu forta pe putere altii, care nu au nici pe departe meritele lui Cezar.
-Daca poporul ingaduie acest lucru, inseamna ca nu merita mai mult…
A naimit, a platit, a corupt, a inselat, a vandut, si-a tradat prietenii, nu s-a dat in laturi de la nimic dar s-a pus totdeauna la adapost, asa si-a facut el loc in varful piramidei.
Nimic mai greu in zilele noastre decat sa ai incredere in cineva. Pompeius a avut incredere in Cezar, Cezar in Brutus, Cicero si Octavianus si fiecaruia dintre ei i s-a luat capul drept garantie.
– Daca n-ai chef, nu te mai naste… Viata toata este o sarada…
– Mai greu va fi cu tine sa stiu cand estei mascarici, cand esti altceva…
-Asta numai pana nu te obisnuiesti cu mine, ca pe urma nu mai intelegi nimic… Dar de ce ai vrea sa stii cand sunt una, cand sunt alta?
– Pentru ca sa stiu cand iti tai capul.
Uneori stralucirea mintii face mai mult decat stralucirea originii.
-Ei spun ca nu ne-au fost dusmani, ca vor sa traiasca in pace cu toata lumea, ca nu au nimic cu nimeni daca nu ridica pretentii asupra lor. Ce vina au, m-au intrebat.
-Vina lor este ca exista. Aici si acum. La marginile imperiului meu si acum cand acest imperiu nu prea mai are incotro sa-si extinda hotarele.
-Poporul!
-Poporul tau, fara tine, va fi ca un trup fara cap.
-Poporul nu este al meu, eu sunt al lui.
-Ce sa inteleg de aici?
-Ca daca eu nu pot trai fara el, el poate trai fara mine.
Vorbele acestea au fost auzite de multe ori: da cineva navala intr-o tara straina, apoi se plange ca este atacat si da vina masacrului pe care il face pe seama celor ce se apara la ei acasa.
Sanatio!