Salve. Pentru rubrica de recenzii, cartea aleasa astazi este o carte aparuta in 1976, scrisa de Petre A. Georgescu si ilustrata de Ion Nedelcu sub egida editurii Eminescu si este o carte Tudor Vladimirescu, despre viata marelui roman.
Coperta si titlul cred ca sunt suficient de sugestive. Este clar ca este o carte despre Tudor Vladimirescu si revolutia acestuia sau mai bine zis incercarea de revolutie. Nu stiu in ce masura cartea prezinta adevarul istoric, din ce stiu eu, in mare prezinta fluxul corect si real al evenimentelor. Nefiind insa o carte istorica ci un roman, este posibil ca autorul sa se fi indepartat pe ici pe colo. Pe mine nu m-a deranjat daca a facut-o, pentru ca este un roman bun, captivant cu mai multe twist-uri, ce nu plictiseste.
Este un roman despre Tudor Vladimirescu, dar nu este un roman biografic sau ceva de genul, pentru ca este un roman ce pe undeva incepe cu un Tudor mare, deja pregatit pentru ce avea sa urmeze. Se evoca in carte si viata lui de copil dar prea putin, doar pentru a sublinia pe undeva anumite ganduri sau stari/atitudini ale lui.
Mai mult de atat n-o sa scriu despre carte, va recomand doar sa o cititi, merita. Ca de obicei, o sa va las mai jos cu citate din carte, cele ce mi-au placut mie mai mult.
Vreau sa mai adaug doar ca este o carte motivationala, o carte ce indeamna la patriotism, la deschiderea ochilor si la apararea drepturilor si pamanturilor stramosesti. Este o carte ce indeamna ca toti oamenii sa se adape cu libertate din fantana lui Tudor!
Sinopsis carte Tudor Vladimirescu:
Tudore! Iesi afara din fintana/ Und’te dete la balaur./ Scuipa sangele din gura,/Ce vorbi vorbe de aur.
Ce lege de peste fire/Te impinse contra sortii/ Si-n loc de vestmant de mire/ Imbracasi camasa mortii?
La randul lor iacobinii – cei mai indaratnici fii ai revolutiei – sustineau in fata lumii intregi ca niciodata un cap incoronat nu are mai multe minte decat atunci cand se gaseste in tarana, cat mai departe de umerii care il purtasera in viata… Vremurile pareau a se fi intors pe dos, si oomenirea nu se mai recunostea pe sine insasi… In loc sa se potoleasca clocolut se inteti si mai tare. Suflul vulcanului smulse din maracinisurile aride ale Corsicei pe un tanar plin de ambtii si-l arunca in varful republicii de lava, care devenise acum mai tare decat granitul. Hranit cu seva libertatii, din sanul uneo patrii robite, corsicanul s e arunca in lupta cu superbie si prinse a intinde hotarele republiciii peste stapinirile dusmanilor ei.
Pinza grea, tesuta de paianjenii intunericului timp de secole, incepu sa se destrame. Temnitele gemura surd si din dosul groaselor ziduri razbatura mugete ruginite de lanturi. Atotputernicii locurilor simtira clocotul… In fata pericolului ce deopotriva ii ameninta, stapanitorii uitara certurile dintre ei si se intelesera ca niciodata.
– Nimic, maria-ta! raspunse arnautul fringandu-se de mijloc. Niste romani obraznici venisera prea aproape de usa. Ziceau ca de ce nu mai incep judecatile. I-am pilduit eu ca sa invete cum sa se poarte. Sintem la curtile domnesti!
Poruncise divanului ca in orice pricina pentru pamant, ce se va judecat intre boieri si tarani, cistig de cauza sa se dea celor dintai, oricat de limpede ar fi fost dreptatea celorlalti. Sfatul domnesc trebuia pregatit pentru o eventuala plingere a tirgovistenilor.
-Sa nu uitati o clipa drepturile sfinte al cinului nostru boieresc, care poarta pe umeri greul tarii.
Si nu numai ca erau multi, dar oameni asa de incruntati si cu uitaturi piezise nu mai vazuse. Peste poate ca gandurile lor sa fie curate.
-N-avem hrisoave! se insufleti iar judetul. Stapinirea noastra acolo e mai veche ca domnia tarii, maria-ta!
-Sa mergem d-aici! De-a surda cersiti dreptatea de la cei care v-au furat-o. Niciodata n-o veti avea pe calea judecatii!
Facu semn c-a terminat si insusi buluc-basa se grabi sa deschida usile. Podenii iesira si in urma lor portile dreptatii se inchisera cu un zgomot sec, ca de oase frinte.
Cu cit oamenii acestia vor fi mai umiliti si mai batjocoriti, cu atit va fi mai bine. Isi si facuse un plan.
– La iesirea din curtea divanului, slugerul – Tudor Vladimirescu – s-a intors cu fata inapoi, a ridicat pumnul amenintator si a spus in auzul celor din jur: ” Astazi fuse o judecatata boiereasca, dar maine va fi una pandureasca. Si atunci, pe unde pun boieroaicele panglicele, vor pune oltenii curelele opincilor!” Si-a injurat si-a scuipat catre divan.
– Dusmani inviersunati e putin. Trebuie sa devina dusmani de moarte.
Valahul asta nu are nimic sfant.
Noi avem priceperea de a conduce, dar sa avem si pe cine. Sa nu uitam ca suntem in aceasta tara a Valahiei si ca avem nevoie de locuitorii ei, oricum ar fi ei. Nemultumirle lor trebuie sa le folosim, indrumandu-le pe fagasul dorit de noi. Altfel nu vom izbandi nimic.
-Avea-va oare, parinte, tara asta zile ca sa scape de sub jugul tilharilor?
– Ei slugere, spuse el ocolind raspunsul direct, mari si minunate sunt caile Domnului!
– Or fi caile Domnului mari si minunate, parinte, raspunse Tudor, dar ale oamenilor tare sint intortocheate si blestemate!
– Eu nu stiu toate cite sunt scrise in cartile sfintiei-tale parinte, dar socot in mintea mea ca noi nu suntem altfel decat e lumea in care vietuim. Eu am dorit liniste in zilele mele, ca sa-mi vad de stransura mea. M-am zbatut de cand ma stiu pe lume, vrand sa ma salt din nevoi. Am fost sluga, am fost de toate, am lucrat si pentru mine si pentru altii. Mi-am rupt de la gura ca sa cumpar pamanit, ca sa fac mori si case. Toate acestea intr-o lume pe care o simteam nedreapta, dar nu-mi pasa. Acum insa, bag de seama ca nedreptatea a intrecut orice margini si nu mai pot sta cu bratele incrucisate. In ruptul capului nu mai pot indura toate acestea, nici pentru mine, nici pentru altii. Nu sunt eu de vina ca ma razvratesc, parinte, ci inconjurimea ma impinge la aceasta.
Baga de seama ca din mintea acestui om gandurile tasneau vii, nestricate de atingere straina. Nu mai vazuse atata framantare.
Trecutul neamului romanesc e tot o lupta, parinte, si mult greu e a-l descurca. Mai mult il simti cu inima.
– Vrerea iti este buna si de toata lauda, Tudorine, spuse Vulturescu, dar nu uita ca furtuni din acestea s-au mai abatut de multe ori asupra pamantului nostru si pe urma numai noi am platit inclestraile dintre cei mari, cu lacrimile si singele nostru.
Pasarea in zbor nu scapa de ei. Fata de taranii cu palmele goale, vitejia lor era nemasurata, dar cand auzeau de turci, curajul li se topea si indata dau dosul.
O caldura neinteleasa cuprinse inima lui Tudor. Nicand neamul romanesc nu se impacase cu jugul strainilor.
-… Poate ai bani, poate ai putere… Poate ai suflet maria-ta!
De multe ori e bine sa zici ca altul si sa faci cum cere sfanta dreptate.
Pana acum nu i-am dat valahului decat vorbe, si cu totii stim ca de la vorbe si pana la fapte e ca de la cer la pamint.
– Dar eu voi merge inainte! scisni acesta. De ne poticnim de la primul pas, nu suntem buni de nimic. Am jurat catre mine insumi sa scol poporul romin la lupta si o voi face, fie ce-o fi. Toti trebuie sa-mi dati ascultare!
– Sa stii Dumitre, exclama el deoadata, ca eu nu sunt facut pe lumea aceasta nici pentru avere si nici pentru muiere!
Viata care clocoteste in jur il soarbe cu putere si el alta nu vrea decat sa fie una cu ea. E vremea de rascruce cand se aleg oamenii si cand se urzesc faptele lor.
Intelesese ca sufletul si bratul nu sunt de ajuns. Mai trebuia si altceva.
Cumpara vatasia Closanilor si incerca sa starpeasca nedreptatile care gatuiau norodul, dar ce putea face un om singur, intr-o tara in care strambatatea era lege pornita de sus?
Ca asta pe care o ducem noi, nu e viata. Noi ne furam zilele, nu le traim!
Caci in scurta vreme si cerul se va clati de trosnetele lumii vechi, care trebuia sa se prabuseasca!
Cine trece Oltul mare?
Ce viteaz cutezator
Umple astazi de teroare,
Zbirii bietului popor?
– E grea calea pe care porniram feciorilor, dar statul pe loc e si mai greu, caci el inseamna moarte pentru neamul nostru.
Multa sanatate, fratilor locuitori ai Tarii Romanesti, veri din ce neam veti fi!
Nici o pravila nu opreste de a intampina raul cu rau. Sarpele, cand iti iese inainte, da-i cu ciomagul si-l omoara; caci mai de multe ori te primejduiesti din muscatura lui; dar pe balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre zic, atat cele bisericesti cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi? Ca sa ne asemanam poruncilor lui Dumnezeu, trebuie sa facem bine; iar aceasta nu se va face pana nu va trece raul. Pana nu vine iarna, primavara nu se ace. A vrut Dumnezeu sa se faca lumina; aceea s-a facut, dupa ce a lipsit intunericul. Veniti dar fratilor cu totii; cu raul sa-i pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine; si sa se aleaga din capeteniile noastre care sa fie buni, aceia sunt ai nostri; si cu noi dimpreuna vom lucra binele, ca sa le fie si lor bine, precum ne sunt fagaduiti.
Sanatio!