sven hassel

Scriitorii copilariei: Sven Hassel

Dupa James Clavell si Karl May, am ajuns la Sven Hassel, unul dintre scriitorii mei preferati. Cu cartile lui am luat contact undeva pe la un 12 ani cred si le-am citit pana le-am rupt (la propriu). Desi nu sunt niste carti vesele, sunt niste carti scrise foarte bine.

Sven Hassel n-a fost un scriitor foarte prolific. A scris 14 carti dintre care se presupune ca sunt 13 care au la baza fapte reale si una strict imaginara.

Este discutabil in ce masura faptele prezentate de Sven Hassel sunt sau nu reale, sau cat % din ce a scris, exista discutii aprige in acest sens. Mie unuia insa nu-mi pasa, mai deloc.

Cine a fost Sven Hassel?

Un danez de origine, care din cauza marei crize a locurilor din munca din Danemarca a emigrat in Germania. Acolo, dupa ce a schimbat mai multe joburi, s-a inrolat in armata. Ulterior, a inceput cel de-al doilea razboi mondial si a cam fost pe toate fronturile.

La un moment dat, a dezertat, a fost prins si condamnat la moarte dar ulterior sentinta i-a fost comutata si a ajuns astfel sa lupte in celebrul regiment 27 Panzer – un regiment disciplinar, pentru puscariasi. Aici erau stransi pleava societatii si a armatei. Ei erau mereu trimisi in cele mai nasoale misiuni, cu cele mai mici sanse de succes.

Cam pe asta se axeaza opera lui Sven Hassel. Conform declaratiilor sale, el si camarazii sai au jurat ca daca vreunul dintre ei va supravietui razboiului, sa scrie o carte despre asta. Si Sven Hassel s-a tinut de cuvant, a debutat in 1953 cu Legiunea blestematilor (titlul original: Fordomtes Legion).

Ulterior, cand a vazut cat interes a starnit cartea sa la nivel global, a mai scris inca 12 carti. Practic, acelea cumva completeaza detaliile din aceasta carte.

Cartile sale sunt minunate si groaznice in acelasi timp. Literar vorbind, Sven Hassel nu putem spune ca are un stil anume. Adica daca te astepti la stiu eu ce metafore sau chestii de genul, mergi linistit. El practic face un soi de zugraveala cu cuvinte. Ia cuvintele si ti le tranteste in fata, fara prea mare bataie de cap. Foloseste cuvinte simple, propozitii scurte si concise si totul la modul cel mai direct. Nu stiu, e ca si cum ai citi scenariul unui film porno.

Insa cartile sale te prind rapid si sunt un amestec de povesti amuzante, diverse golaneli si bagabonteli (gen baute, batai, mers la bordel etc.) si povesti teribile de razboi, cu rani si traume mentale ingrozitoare.

Daca le citesti insa, te vei indragosti de personajele lui Sven Hassel, cum ar fi Batranul – sergent-ul intelept, Joseph Porta, golanul din Moabitt, Berlin sau Wolfgang Creutzfeld aka Micutzul, crescut in Reeperbahn, Hamburg si tot asa.

Aventurile se impletesc cu ororile dar cartile sale raman minunate. Pentru mine cel putin au fost foarte interesante desi nu sunt de acord deloc cu razboiul si orice fel de manifestare de acest gen. Cam asta era si scopul cartilor lui Sven Hassel, sa ajunga la lume si sa nu se mai intample niciodata astfel de atrocitati.

Si ma repet, indiferent ca sunt sau nu adevarate povestile sale sau ma rog, in ce procent sunt adevarate tot pot trage un serios semnal de alarma. Sunt atat de vivide incat si daca nu sunt reale, tot ar trebui sa te puna pe ganduri.

Cum operele sale au fost traduse in o gramada de limbi, la nivel mondial si sunt frecvent reeditate, le poti gasi cam peste tot, de la primele editii aparute in Romania la Nemira (undeva prin anii ’90 cred) pana la editii fresh.

Si daca tot vorbeam de Nemira, au ei un super pachet (cel putin ca prezentare mie mi-a facut capul praf), vezi mai jos (link afiliat).

Dupa razboi, Sven Hassel s-a retras in Barcelona – avand nevoie de clima si soarele Spaniei ca sa-si amelioreze ranile razboiului. A decedat in 2012, la varsta de 95 de ani.

Detalii complete despre el puteti gasi pe site-ul dedicat lui (de unde am si luat poza cu el).

Sa nu uit, exista si un film, The Misfit Brigade, realizat in 1987, care este un amestec al povestilor din cartile scrise de Sven Hassel. Ce sa zic, eu l-am vazut dar cam cum se intampla de obicei, m-a lasat cu un gust amar, nu mi-a placut mai deloc. Asta tocmai pentru ca era un talmes-balmes pe acolo si nici actorii nu mi s-a parut ca au reusit sa intre in pielea personajelor foarte bine sau macar bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *