Cei 47 de ronini – adevar sau mit?

Japonia, este ca un taram de basm pentru mine. E ceva la acel tinut care m-a atras intodeauna. Si de cate ori prind filme japoneze (si nu zic de AV) sau carti japoneze/ despre ei sau cam orice legat de Japonia, savurez. Admir arta lor, pentru mine Japonia este umami, savoare pura. Ce sa zic, or avea ei anumite organe mai mici dar sunt compensate de un mare organ artistic, mai ales cel inclinat spre o lume fantastica. Asa ca de aia vorbim astazi de o legenda, Cei 47 de ronini.

Ca veni vorba de arta lor, iti recomand niste filme japoneze vechi, (maestrul Kurosawa la butoane) sau filme de animatie japoneze – excelente. Si pentru cine vrea carti, uite aici niste clasice (desi nu sunt scrise de japonezi).

Cei 47 de ronini – adevar sau mit?

Am ajuns la acest articol pornind de la filmul cu acelasi nume, revazut recent pe Netflix. Este un film fain, cu Keanu Reeves in rolul principal. Acesta joaca rolul lui Kai, un baiat corcit (combinatie dintre o japoneza si un marinar englez) ce se afla in Japonia medievala si ajunge parte dintre cei 47 de ronini – fie vorba intre noi, lucru imposibil in viata reala de la acel moment.

Filmul deraiaza, dintr-un anumit punct de vedere. Producatorii au decis sa nu mearga pe povestea clasica si au adus o gramada de elemente de fantastic (o vrajitoare care se poate transforma in animale, o bestie fantastica, o padure bantuita unde traiesc un soi de calugari mutanti etc.). Au pornit de la poveste si au dus-o in zona comerciala, sa-i spunem asa. Este un film ok, dar cum spuneam, este evident facut sa vanda. Mie mi-a placut, cu exceptia unui detaliu: costumele frate! Nu stiu cine naibii le-a facut dar sunt enervante formele alea, tringhiulare si exagerate. Wtf.

Sa revenim insa. Din ce am citit pe internet, foarte aproape de adevar este povestea scrisa de A.B Mitford, in cartea Tales of old Japan. Cartea este scrisa in limba engleza si o poti downloada in mod legal gratuit de aici (fiind scrisa pe la 1871, nu mai este sub incidenta legii copywright-ului).

Ce s-a intamplat de fapt?

Cei 47 de ronini, au ramas in istoria omenirii pana la urma ca un simbol al valorilor japoneze. Pe la 1700, ei se aflau in slujba lui Asano, stapan al tinutului Ako – ce inca exista. Stapanul lor, impreuna cu un alt daymio, au primit ordin sa organizeze o receptie pentru imparat, la castelul Edo. Aici se aflau sub comanda unui alt domn (mai smecher in grad), pe numele sau Kira (si inca ceva). Din cate se stie/ banuieste despre el, era o persoana influenta la curtea Japoniei, un soi de demnitar inalt in grad, arogant, corupt etc. (cred ca are destule neamuri si pe la noi).

Acesta, prost crescut si aparent nemultumit de faptul ca nu fusese uns de cei doi, i-a luat la per pulis. Dupa o vreme, domn’ Asano n-a mai rezistat si jignit, a scos pumnalul sa-si miruiasca haterul. Din pacate pentru el, n-a reusit decat sa-i faca o zgaiba pe frunte. Locul respectiv este cel de mai jos, a fost marcat cu acest mare pietroi.

Pedeapsa lui Asano

Imi permit sa zic ca sa faci o treaba din asta prin castelul Edo, era sinucidere curata din doua motive: era interzis pana si sa scoti sabia in castelul Edo si evident, nu era privit cu ochi bun un atac asupra unui mare boss.

Pentru ca era totusi de vita nobila, domn’ Asano a beneficiat de clementa din partea imparatului. Asta pentru ca nu i-a luat capul (cum s-ar fi procedat cu un criminal de rand) dar i s-a poruncit sa-si faca sepukku – pentru ca aceasta din urma era considerata totusi o moarte onorabila. Si onoarea si datoria, erau cel putin la momentul respectiv doua valori fundamentale ale Japoniei (cred ca au ramas inca, avand in vedere ca acum vreo trei ani, ministrul japonez al transporturilor a demisionat pentru ca trenurile lor au avut o intarziere totala anuala de 30 de secunde, ceva de genul). Cred ca ai nostri s-au cracanat de ras cand au auzit, bah, ce bou!

Ce s-a intamplat dupa aia?

S-a cam ales praful. Pentru ca domeniul a trecut cumva in stapanirea statului/ sau a lui Kira, samuraii ramasi fara stapan au devenit ronini si tot asa. Pentru cine nu stie ce inseamna si cum statea treaba in Japonia feudala, sa explicam un pic. Existau acolo castele (cu sensul de clase sociale nu cu sensul de palate) si unde te nasteai, acolo ramaneai. Daca te nasteai taran, bafta, nu aveai niciodata cum sa devii samurai. Daca erai samurai, ramaneai la stapanul la care erai, nu faceai traiseim samuraic. Ca atare, cand stapanul tau murea in conditii de genul… erai pus pe liber si deveneai ronin, adica in cel mai bun caz un soi de mercenar. In orice caz, nu mai aveai cum sa ramai samurai.

Asta s-a intamplat si cu flacaii nostri. Din cei vreo 300 de samurai insa, cati avea Asano pe statul de plata, vreo 47 au decis ca ii doare la banana de porunca imparatului (sa NU va razbunati). Foarte fideli stapanului lor, domn Asano, au jurat razbunare – domn’ Kira ai cam decalotat-o.

Planificarea

Pentru inceput insa, aparent si-au vazut de treaba. Adica s-au apucat de lucrat in constructii, de mestesuguri, de negustorit s.a.m.d. Parea ca s-au facut baieti de treaba si au renuntat la vechile obiceiuri razboinice. Au reusit sa-i insele pe spionii lui Kira, care a stat calm si dupa ce a primit rapoarte aia muncesc, beau, fac sex, a crezut ca e safe.

Dar seful la sabii, Oishi si cei 46 de fosti samurai din subordinea sa, n-au stat degeaba. Timp de 14 luni au strans informatii despre casa lui Kira, s-au bagat muncitori pe domeniul lui si tot asa. Ba unul dintre ei s-a casatorit cu fica arhitectului casei lui Kira doar ca sa faca rost de planurile casei.

The purge

Dupa 14 luni, Oishi si toti baietii au mers intr-o dimineata la Kira acasa. Baieti constiinciosi, i-au macelarit garzile (se spune ca au omorat vreo 16 insi si au ranit inca vreo 22) si l-au cautat, sa-l intrebe de sanatate. Tot respectul insa, NU s-au atins de civili: femeile din casa (concubine sau personal), copii, servitori etc. Ei aveau ceva de impartit cu Kira, vinovat de disparitia stapanului lor.

L-au gasit si iarasi, cu respect, pentru rangul lui si pentru faptul ca era samurai, i-au oferit sansa sa-si faca sepukku. Domn’ Kira aparent insa nu prea a fost de aceeasi parere. Asa ca baietii ce sa zic, s-au despartit de el dar ca amintire i-au luat si capul pe care dupa ce l-au spalat si curatat, l-au depus pe mormantul stapanului lor.

Si-au asteptat apoi cuminti pedeapsa, care nu a intarziat sa apara. Au primit ordinul sa-si faca sepukku (o gratiere daca tinem cont de faptul ca ar fi trebuit sa fie executati de fapt) si au fost inmormantati in jurul stapanului lor. Din cei 47, a scapat unul singur – care fusese trimis cumva ca mesager cu capul dusmanului – si care se pare ca a fost gratiat.

Mormantul poate fi vizitat si astazi si este considerat un loc de pelerinaj pentru japonezi. Ei cinstesc memoria celor 47 de ronini, fidelitatea lor si sacrificiul lor, simtul deosebit de dezvoltat al onoarei si al datoriei. Am zis si la inceput, au devenit simboluri pentru valorile Japoniei.


Morala?

Este o povestire minunata, din care poate ca toti avem de invatat. Acest simt al datoriei si al onoarei, poate ar trebui sa il avem cu totii. Nu l-as duce insa la acel extrem – imediat sepukku. Ar fi existat si alte solutii, sunt sigur. Fiecare din cei implicati ar fi putut fi pedepsit si altfel si de altfel si Kira, care pana la un punct a scapat nepedepsit, desi o merita si el.

Trist totusi, foarte trist, ca orgoliul, acest stupid sentiment (nici nu stiu ce este de fapt acest orgoliu, o emotie sau ce?) a dus la atat de multe tragedii in istorie. Pentru ca pana la urma, tot evenimentul in sine, desi cum spuneam, este un exemplu din anumite puncte de vedere, este si o mare, mare tragedie.

Pacat ca atat de multi oameni au pierit cumva pentru nimic.


surse imagini: wikipedia.org si pixabay.com

1 thought on “Cei 47 de ronini – adevar sau mit?”

  1. Pingback: Povestiri romane - Doina Rodina-Hanu, carte ce combina istoria cu umorul

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Exit mobile version